Legile Domnului privind furtul:
Ieşirea cap.22:
„1. De va fura cineva un bou sau o oaie şi le va junghia, sau le va vinde, să plătească cinci boi pentru un bou şi patru oi pentru oaie!
2. Dacă furul va fi prins spărgînd şi va fi lovit încât să moară, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de moartea lui.
3. Iar de se va face aceasta după ce a răsărit soarele, va fi vinovat şi pentru ucidere va fi ucis. Cel ce a furat va trebui să plătească tot şi de nu are cu ce, să fie vândut el pentru plata celor furate.
4. Iar de se va prinde furul şi cele furate se vor găsi la el vii, fie bou, oaie sau asin, să plătească îndoit.
5. De va pricinui cineva pagubă într-o ţarină sau vie, lăsînd vitele să pască, stricînd ţarina altuia, să plătească din ţarina sa potrivit cu stricăciunea; iar de a păscut toată ţarina, să plătească despăgubire cu ce are mai bun în ţarina sa şi cu ce are mai bun în via sa.
6. De va izbucni foc şi va cuprinde spini şi, întinzîndu-se, va arde clăi, sau snopi, sau holdă, să plătească despăgubire îndoit cel ce a aprins focul.
7. De va da cineva vecinului său argint sau lucruri să le păstreze şi acelea vor fi furate din casa acestui om, de se va găsi furul, să le plătească îndoit;
8. Iar de nu se va găsi furul, să vină stăpânul casei înaintea judecătorilor şi să jure că nu şi-a întins mâna asupra lucrului aproapelui său.”
În final Domnul deduce esenţa acestor legi:
Ieşirea cap.22:
„ 9. Pentru tot lucrul care s-ar putea fura: bou sau asin, oaie sau haină, sau orice lucru pierdut, despre care va zice cineva: “Acesta este al meu!” pricina amândurora trebuie să fie adusă înaintea judecătorilor, şi cel ce va fi osândit de judecători să plătească aproapelui său îndoit.”
Dreptatea, aşa cum se poate deduce din legile Domnului Dumnezeului nostru, este constituită din două componente:
1. Restituirea: a) hoţul trebuie să restituie lucrul furat, paguba iniţială.
b) să plătească orice altă pagubă produsă prin acest furt* , lucru realizat
prin acordarea plăţii care se face drept pedeapsă păgubitului.
- Restituirea este partea din actul de dreptate care acţionează asupra păgubitului, şi rezolvă problema acestuia prin compensaţiile pe care i le stabileşte.
_______
* – Furtul produce mai multă pagubă decât lucrul furat în sine: cel păgubit va sacrifica timp pentru a căuta lucrul care îi lipseşte, stresul provocat este pe măsura valorii lucrului pierdut, la care se adaugă şi pierderile provocate prin simpla lipsă a acelui lucru pe perioada de timp de la producerea furtului până la actul de restaurare, sau de despăgubire (de exemplu, cuiva i s-a furat boul, nu va mai avea cu ce să-şi lucreze pământul, de aici rezultau pierderi ale recoltei, etc.). Domnul a poruncit de aceea, ca pedeapsa pusă asupra vinovatului pentru fapta lui să fie dată celui păgubit, pe lângă lucrul care a fost furat şi apoi restituit, pentru a acoperi aceste daune.
2. Pedeapsa: hoţul trebuie pedepsit pe măsura vinovăţiei, adică să i se facă acelaşi lucru pe care l-a făcut el celuilalt, pentru a cunoaşte şi înţelege răul pe care l-a făcut, şi pentru a învăţa prin această pedeapsă ce nu este bun (plata pusă ca pedeapsă va fi dată celui păgubit pentru a acoperi celelalte pierderi suferite în urma furtului, despre care vorbeam). Această pedeapsă trebuie să aibă rol şi în educarea comunităţii, nu doar a individului, pentru ca nimeni din acea comunitate să nu mai repete aceeaşi greşeală!
- Pedeapsa este partea din actul de dreptate care acţionează asupra vinovatului, şi are ca scop rezolvarea problemelor antisociale ale acestuia. Pedeapsa este un act cu scop educaţional, propunîndu-şi evitarea unei repetări ale acelor fapte, prin schimbarea acelui mod greşit de gândire, care constă în neînţelegerea efectelor faptelor vinovatului faţă de ceilalţi. Ea este esenţială în tot demersul actului de dreptate, şi prea des este obiectul înţelegerii greşite! Mulţi văd pedeapsa ca pe un motiv de a face rău, iar relaţia lor cu ceilalţi oameni, ca pe o luptă permanentă în care, cine reuşeşte să facă mai mult rău, acela este cel mai câştigat. Pe când Domnul Dumnezeul nostru ne învaţă că trebuie:
Levitic 19:
“17. Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui!
18. Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!”
Mustrarea şi pedeapsa pe fondul iubirii faţă de celălalt sunt pentru a îndrepta, pentru a corecta în cel care a greşit răul şi pentru a pune în loc binele, nu pentru a face rău celuilalt, aşa cum gândesc acei oamenii care nu ştiu ce este aceea dragostea faţă de ceilalţi! Această dragoste este în mică parte înnăscută, sub formă de empatie, acea capacitate de a te pune în locul celuilalt, de a recunoaşte şi înţelege ceea ce simte altcineva, dar ea este într-o măsură mult prea mică faţă de cât ar fi necesar, de aceea cred că este esenţial ca oamenii, la fel cum învaţă tot felul de lucruri pentru a se descurca în viaţa de zi cu zi, să înveţe, mai înainte de altele, să ţină la cei din jurul lor! Domnul zice despre Sine:
Apocalipsa cap.3:
„19. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte!”
- De cealaltă parte se află cei care înţeleg total greşit poruncile Domnului privitoare la iertare, şi sfârşesc prin a trece cu vederea obligaţia pusă de Domnul Dumnezeul nostru de a mustra pe cel care greşeşte! Asta e un lucru foarte grav! Pentru că dacă nu îndreptăm pe cel care a greşit, atunci îl lasăm să meargă spre moarte, fără să ne pese de soarta lui, pe când Domnul a poruncit cu totul altceva! Să formulez eu situaţia inversă de la Apocalipsa cap.3:19 : Dacă nu iubeşti pe cineva, atunci nici nu-l mustri, nici nu-l pedepseşti când greşeşte!
Domnul mai spune:
Luca cap.17:
„3. Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte, mustră-l, iar dacă se pocăieşte, iartă-l!“
Numeri cap.14:
„18. Domnul este încet la mânie şi plin de îndurare, iertând nedreptatea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel vinovat, ci pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii, şi în copiii copiilor lor, până la al treilea şi al patrulea neam.”
Ieremia cap.46:
„28. Iacove, robul Meu, nu te teme, zice Domnul, căci Eu sunt cu tine şi voi pierde toate neamurile printre care te-am împrăştiat, iar pe tine nu te voi pierde, ci numai te voi pedepsi cu măsură, căci nepedepsit nu te voi lăsa.”
- Din restituire şi pedepsă rezultă plata finală pe care vinovatul trebuie să o plătească, care este de două ori mai mare decât lucrul furat.
Un caz excepţional, după cum vedem, este acela în care s-a furat din vite şi din oi, care erau sursa principală de hrană (în trecut, din cauza tehnologiilor primitive pământul se lucra cu greutate, iar recoltele aveau o preponderenţă mai mică în asigurarea hranei decât creşterea animalelor!), iar hoţul a încercat să le piardă urma prin tăiere, sau prin vindere, şi astfel îngreunează depistarea făptaşului. Acest lucru, printre altele, împiedica şi realizarea restituirii bunului, ca şi componentă a actului de dreptate, astfel păgubitului nu i se mai puteau înapoia animalele sale, ci trebuiau înlocuite cu altele de o valoare apropiată. Pentru toate aceste motivaţii Domnul a hotărât ca preţul pe care hoţul trebuie să-l plătească să fie de cinci boi pentru un bou, şi patru oi pentru o oaie, pentru fiecare diferit, în funcţie de importanţa lor.
Principiul de bază al dreptăţii.
Principiul de bază al restituirii şi pedepsei, cele două aspecte ale dreptăţii este Principiul echivalenţei. El presupune în cazul restituirii acoperirea pagubelor făcute în urma furtului. În cazul pedepsei constă în supunerea celui vinovat la suportarea aceleaşi acţiuni la care l-a supus el pe aproapele său. Principiul echivalenţei pedepsei presupune ca cei doi, vinovatul şi păgubitul, să fie consideraţi egali, de aceea vinovatul este supus aceluiaşi rău pe care l-a făcut celuilalt! Acest principiu este esenţial, fiindcă fără el nu poţi obţine dreptatea!
Domnul spune despre esenţa Legii: Matei cap.7: “12. Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.” Deci Legea arată că, orice rău pe care-l faci altuia, este ca şi cum ţi l-ai face ţie însuţi! Ba mai mult, că Legea arată că trebuie să faci celorlalţi ceea ce ai vrea tu să ţi se facă ţie: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Levitic 19:18).
Etichete adevar, Biblia, Dumnezeu, Evrei Mesianici, ortodoxie, religie
